Laura Inalls și familia ei locuiesc tocmai în Codrii Mari ai Wisconsinului. Cei mai apropiați vecini sunt urșii, lupii și panterele. Când nu îi ajută pe Măicuța și pe Tăicuța la treburi, Laura și sora ei Mary se cațără în copaci, fac păpuși din hârtie și se joacă cu surioara lor, Carrie.

Bazat pe aventurile reale prin care a trecut Laura Ingalls Wilder, Căsuța din inima codrilor este primul volum al mult-premiatei serii Căsuța din prerie.

Povestea Laurei Ingalls începe în 1871, într-o cabană micuță din bușteni de la marginea Codrilor Mari ai Wisconsinului. Fetița de patru ani locuiește în căsuță cu Măicuța, Tăicuța, surorile ei Mary și Carrie și dulăul lor de încredere Jack.

Viața de pionierat este grea uneori, familia trebuie să-și producă sau să-și vâneze hrana pentru a se pregăti pentru iarna cea grea. Dar este și frumoasă: Laura și ai ei sărbătoresc Crăciunul cu jucării și bunătăți făcute în casă, fac semănăturile de primăvară, adună recolta și fac prima călătorie în oraș. Iar în fiecare noapte, sunt în siguranță la căldură în căsuța lor, însoțiți de glasul voios al scripcăi Tăicuții care le îndeamnă pe fete la somn.

Și astfel începe iubita poveste a Laurei Ingalls despre o fetiță și familia ei de pionieri americani. Cele nouă volume din seria Căsuța din Prerie au fost apreciate de generații de cititori ca fiind atât incursiuni unice în istoria Americii, cât și povești emoționante și de neuitat.
 

LAURA INGALLS WILDER s-a născut în 1867 în căsuța din bușteni descrisă în Căsuța din inima codrilor. Așa cum ne povestește în seria Căsuța din prerie, ea a călătorit, împreună cu familia ei, de-a lungul Vestului Mijlociu american într-o căruță cu coviltir. Mai târziu, a întreprins propria călătorie în căruța cu coviltir, de data aceasta însoțită de soțul său, Almanzo Wilder, și de fiica sa, Rose, către Mansfield, Missouri. Acolo a scris povestirile din seria Căsuța din prerie și a trăit până la vârsta de 93 de ani. Pentru milioane de cititori însă, ea va trăi pentru totdeauna ca Laura, fetița din îndrăgitele povești despre pionieratul american de la sfârșit de secol al XIX-lea, adunate în seria Căsuța din prerie.

GARTH WILLIAMS a început să lucreze la ilustrațiile pentru Căsuța din prerie după ce-a întâlnit-o pe Laura Ingalls Wilder la casa ei din Missouri și au văzut împreună locurile în care se aflau diferitele căsuțe din poveștile ei. Ilustrațiile clasice ale lui Garth Williams au făcut-o pe Laura să afirme că ea „și ai ei trăiesc din nou în acele imagini”. Williams a creat, de asemenea, ilustrațiile pentru Pânza Charlottei și Stuart Little.
 

Comentariu de Carmen Cătălina Alexa

Titlul, coperta, faima autoarei recomandă această carte, abia acum tradusă prima dată în limba română, drept o carte pentru copii. Azi mi-a înmânat-o curierul și, deși mi-am propus doar s-o răsfoiesc, tot azi am terminat-o de citit, deci singurul defect major al ei ar fi acela că se citește groaznic de repede.

Pentru că oricine și-ar dori ca o călătorie printr-o lume a candorii, firescului și frumuseții de toate felurile să dureze mai mult decât câteva ore, poate două, nu știu cât a durat.

E genul de carte seducătoare și înșelătoare prin simplitate și accesibilitatea mesajului, pe care la șapte ani o citești și o înțelegi ca la șapte ani, la treisprezece ca la treisprezece, la șaptesprezece fix ca la șaptesprezece și înșiruirea poate continua cu orice număr de ani poate apuca un cititor să trăiască.

Seria e cunoscută sub numele Căsuța din prerie, iar ăsta e primul volum. Din păcate, celelalte vor veni abia la vremea lor.

Ce vreau să spun e că e o achiziție minunată și dacă ești copil, și părinte de copil, și copil din părinte, și adult fără copil, și naiv incurabil, și înțelept nedescoperit.

 
Fragmente din carte

Din câte putea fetița să vadă, exista o singură căsuță, cea în care locuia ea, împreună cu mama și tata, cu sora ei Mary și cu suri- oara cea mică, pe nume Carrie. O șină de tren trecea prin fața casei și se pierdea cu șerpuiri în pădure, unde trăiau vietățile sălbatice, dar fetița nu știa încotro mergea șina, nici ce s-ar fi putut afla la capătul ei.
Copila se numea Laura și-i spunea tatălui ei Tăicuța, iar mamei, Măicuța. Prin locurile acelea, copiii de pe vremea aceea nu spuneau Mama și Tata, nici Mami și Tati, așa ca în zilele noastre.
Într-o seară, Tăicuța a luat-o din pat și a dus-o în brațe până la fereastră, ca să vadă lupii. Erau doi și ședeau în coadă în fața casei. Parcă erau niște câini zdrențăroși. Își ridicau nasurile lungi către luna mare și strălucitoare și urlau.
Jack se preumbla în sus și-n jos pe dinaintea ușii, mârâind. Avea părul zburlit pe toată șira spinării și le arăta lupilor colții lui ascuțiți și fioroși. Ei urlau, dar nu puteau intra.
Era în ogradă o bucată lungă dintr-un trunchi mare de copac scorburos. Tăicuța bătuse pe dinăuntru, la fiecare capăt, cuie câte putuse. Apoi a ridicat-o în picioare, i-a pus un mic acoperiș și a decupat o ușiță într-o parte, aproape de fund. A prins balamale de piele de bucățica decupată; apoi a potrivit-o la locul ei, și aceea era ușița, cu scoarța pe ea.
După ce carnea a stat la sare timp de mai multe zile, Tăicuța a găurit fiecare bucată la un capăt și i-a pus sfoară. Laura îl privea în timpul ăsta, apoi l-a urmărit cum agăța carnea pe cuiele dinăuntrul afumătorii.

După ce gătau de făcut patul, Măicuța începea treaba care trebuia făcută în ziua aceea. Fiecare zi își avea treaba ei anume. Măicuța spunea așa:
Lunea spălăm,
Marțea călcăm,
Miercurea cârpim,
Joia facem untul,
Vinerea facem curat,
Sâmbăta coacem,
Iar Duminica ne odihnim.

Când Măicuța scotea capacul putineiului, găsea înăuntru, plutind în zerul gros, un bulgăre auriu de unt. Atunci scotea bulgărele cu o lopățică de lemn, îl punea într-un castron de lemn și-l clătea de mai multe ori cu apă rece, întorcându-l pe toate părțile și frământându-l cu lopățica până când clăteala ieșea limpede. După aceea îl săra.
Acum urma partea cea mai interesantă. Măicuța făcea untul calup. Pe fundul detașabil al formei de lemn pentru unt era scobită o căpșună cu două frunze.
Cu lopățica, Măicuța îndesa bine untul în formă până ce aceasta se umplea. Apoi întorcea forma cu susul în jos pe o farfurie și împingea mânerul fundului. Bucata mică și tare de unt ieșea din formă, cu căpșuna și frunzele întipărite pe deasupra.

Taman când, într-un sfârşit, au ajuns în fața casei, Bunicul a văzut pantera atacând. A sărit de pe cal înspre uşă şi în cădere s-a izbit în ea, deschizând-o. Ajuns înăuntru, a trântit uşa după el. Pantera sărise pe spatele calului, chiar acolo unde fusese Bunicul.
Calul a țipat îngrozitor și a luat-o la fugă. Alerga înapoi spre pădurea mare, purtând pe spatele lui, ca pe un călăreț, pantera, care îi sfâşia spinarea cu ghearele. Dar Bunicul şi-a înşfăcat puşca de pe perete, s-a repezit la fereastră şi a apucat să omoare pantera cu un glonț.

Mai întâi, Tăicuța topea bucățelele de plumb în linguroiul încălzit în jar. Când plumbul era topit, îl turna cu grijă din linguroi în gaura micuță a matriței. Aștepta un pic, apoi deschidea matrița și pe placa din fața vetrei pica un glonț nou-nouț și sclipicios.
Glonțul era prea fierbinte ca să pui mâna pe el, dar strălucea așa de ispititor, că uneori Laura și Mary nu se puteau opri să-l atingă. Și se ardeau la degete. Dar nu spuneau nimic, fiindcă Tăicuța le spusese să nu cumva să atingă vreodată un glonț abia făcut. Dacă se frigeau la degete, era numai și numai vina lor; ar fi trebuit să-l asculte. Așa că își vârau degetele în gură ca să le răcorească și priveau cum făcea Tăicuța alte gloanțe.

În altă dimineață, a fiert zahăr amestecat cu melasă până când s-au făcut un sirop gros, și Tăicuța a adus zăpadă curată de afară în două cratițe. Laura și Mary aveau fiecare cratița ei, iar Tăicuța și Măicuța le-au arătat cum să toarne pe zăpadă, în șiroaie mici, siro-pul închis la culoare.
Au turnat rotocoale și cârlionți și tot felul de încâlcituri care s-au întărit numaidecât și s-au făcut acadele. Laura și Mary au primit pe loc doar câte una de fiecare, iar restul s-a pus la păstrat pentru Crăciun.

Odată, Bunicul și cei doi frați ai lui, James și George, își făceau o sanie nouă. Lucrau la ea în fiecare frântură de timp liber pe care o prindeau. Era cea mai bună sanie pe care o făcuseră ei vreodată și era destul de lungă ca să încapă toți trei pe ea, unul în spatele celuilalt. Plănuiau s-o isprăvească la timp ca să se poată da cu ea sâmbătă seara. Căci în toate după amiezele de sâmbătă aveau câteva ore slobode pentru joacă.
Însă în săptămâna aceea, tatăl lor tăia copaci în Codrii cei Mari. Muncea foarte mult și-i lua și pe băieți la treabă cu el. Își făceau toate treburile din gospodărie la lumina felinarului și soarele, când răsărea, îi găsea muncind din greu în pădure. Munceau până se făcea noapte, când ajungeau acasă îi așteptau alte treburi, iar după cină trebu- iau să se culce de îndată, ca să se poată scula devreme a doua zi.

Măicuța i-a dat-o Tăicuții pe Carrie și s-a apropiat repede, să cerceteze locul rupt. Apoi a spus că nu e un necaz așa de mare.
Nu mai plânge, Laura, a zis Măicuța. Pot să dreg ruptura. Și i-a arătat Laurei că rochia nu era ruptă deloc, și nici buzunarul nu era rupt. Buzunarul era de fapt un săculeț de pânză, cusut la poalele rochiei, atârnat pe dedesubt. Numai cusătura buzunarului se rupsese. Măicuța putea coase buzunarul la loc, fără să se mai știe măcar pe unde fusese rupt.
– Adună-ți pietricelele astea frumoase, Laura, a spus Măicuța. Și data viitoare să nu mai fii așa de lacomă.

Panterele și urșii sunt așa de grași la vremea asta, că-s de-a dreptul leneși și blajini. Ei bine, m-am găsit s-o apuc pe-o scurtătură și aproape am dat nas în nas cu un urs mare. Am ajuns la un desiș de pădure tânără și iacătă-l și pe dumnealui, cam ca de-aici până în colțul celălalt al odăii. S-a uitat la mine cu de-amănuntul și pesemne că a văzut că n-aveam pușcă. În orice caz, nu m-a mai luat în seamă după asta. Stătea la un copac mare și-l înconjura un bâzâit de albine. Nu-l puteau înțepa prin blana lui groasă și el le alunga dimprejurul capului cu o labă. Cum stăteam și mă uitam la el, am văzut că tot vâra cealaltă labă într-o scorbură din copac și-o scotea plină de miere. Lingea toată mierea de pe labă, apoi băga iar laba, să mai scoată. Însă eu n-am stat degeaba și mi-am găsit un ciomag. Voiam mierea pentru mine.