Izvorul Iubirii povesteste cu admiratie, respect, bucurie si pe alocuri cu umor, intr-un limbaj apropiat de inima omului contemporan, despre Hristos ca Arhetip divin descoperit lumii, a carui imagine este menita sa ne ajute sa ne vindecam de instrainarea de Spirit adusa de modernitate, prin crearea unui pod atat ideatic, cat si practic, intre minte si spirit. Parintele Maximos, episcop, calugar charismatic si indrumator duhovnicesc, vocea principala din cartile lui Markides, vorbeste despre Ecclesia ca „spital duhovnicesc” avand misiunea de a ajuta oamenii sa-si depaseasca boala existentiala. Adesea punand in oglinda abordarea psihologica si cea religioasa, dialogurile din carte parcurg discutii in care parintele Maximos explica ce inseamna askesis sau exercitiile spirituale (postul, rugaciunea sistematica si fara incetare, studiul scripturilor si al vietilor sfintilor etc.) pentru restaurarea intregii umanitati si a sanatatii spirituale; explica necesitatea metanoiei sau a pocaintei, transformarea fundamentala a modului in care simtim si gandim, schimbarea radicala a viziunii despre lume; explica pe intelesul publicului larg ce sunt roadele Duhului [agape (dragostea), chara (bucurie), eirene (pace), makrothymia (indelunga rabdarea), chrestotis (bunatate), agathosyne (facerea de bine), pistis (credinta), praotes (blandetea) si engratea (infranarea)] si cum practica
Rugaciunii Inimii ne poate dezvalui darurile Duhului.

In Izvorul Iubirii, aceasta Cale Intreita a crestinismului rasaritean isi dezvaluie metoda iar stradania duhovniceasca devine un drum limpede, accesibil oricarui traitor ce cauta sa faca pasi inapoi spre propria natura luminoasa, in profunzimea fiintei, acolo unde bucuria prezentei lui Dumnezeu indulceste durerea omeneasca.