Liviu Olah (1934 – 2008)

Pastorul Liviu Olah s-a născut pe 30 mai 1934 la Oradea. De la vârsta de 13 mai şi-a dăruit viaţa lui Isus Hristos. După studiile de drept, se va dedica total slujirii lui Dumnezeu. Finalizarea în 1960 Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, slujind apoi ca pastor în mai multe biserici baptiste din ţară (Biserica nr. 1 din Timişoara între 1968-1972, Biserica nr. 2 din Oradea între 1973-1976 şi Biserica Bujac din Arad între 1977-1978). În perioada în care a fost pastor la Oradea, biserica a crescut de la 600 la circa 1300 membri, un loc important în viaţa bisericii ocupându-l rugăciunea. Din 1978 se stabileşte împreună cu familia în SUA. Între 1980 şi 1982 studiază la Criswell Center for Biblical Study din Dallas, Texas, iar începând cu anul 1984 se dedică slujirii ca pastor al Bisericii Baptiste Române Bellflower din Los Angeles, California. În acelaşi timp obţine licenţa în teologie la California Graduate School of Theology. Liviu Olah a plecat la Domnul pe 4 iulie 2008, la vârsta de 74 ani.

ESENȚA RUGĂCIUNII

Domnul Isus se ruga pentru fiecare apostol în parte. Lui Petru El îi spune: "Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta" ( Luca 22:32 ).

Rezultă de aici că Domnul Isus credea mai mult în efectul rugăciunii Sale decât în forţa cuvântului Său. Spun aceasta pentru că, zi de zi Isus era cot la cot cu Petru şi ar fi putut de atâtea ori să-i spună: "Petre, sper să nu mă faci tocmai tu de ruşine!" Dar nu aşa i se adresează Isus Hristos, cel la a cărui cuvânt ies demonii, se potoleşte furtuna, înviază morţii, orbii văd, surzii aud; El, la al cărui cuvânt apar lumi noi din nimic, nu foloseşte cuvântul Său, ci rugăciunea Sa.

Învățăm de aici că în lumea spirituală, pentru noi oamenii, rugăciunea este o forţă mai mare decât cuvântul.

Şi apoi, dacă Hristos folosea cuvântul noi azi am zice: da, dar, Hristos avea cuvânt puternic de Dumnezeu. Însă El, care a creat totul prin cuvântul puterii Lui, foloseşte rugăciunea căci se comportă ca om. Ce minunat este că şi noi avem la dispoziţia noastră această colosală forţă despre care apostolul Iacov scrie: "Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit" ( Iacov 5:16b ).

Aşa dar Isus nu foloseşte vorba pentru a-1 întări pe Petru în credinţă. Vorba lui probabil ar fi intrat pe oureche şi-ar fi ieşit pe cealaltă. Isus foloseşte rugăciunea adresată lui Dumnezeu. Tatăl ceresc vorbeşte direct sufletului omenesc. Şi întrucât omul are un singur suflet, n-are cum să scape de sub influența puternică a glasului divin.

Pentru cazul când vorbeşte Dumnezeu se potrivesc cuvintele psalmistului "Odată a vorbit Dumnezeu, dedouă ori am auzit că Puterea este a lui Dumnezeu" ( Ps. 62:11 ).Ca să înţelegem mai bine de ce rugăciunea e mai cu efect decât cuvântul direct, mă voi folosi de un exemplu din legile radioului.

Mesajele care se pot transmite la mare distanţă, la orice punct de pe glob, nu se transmit pe undele lungi (în linie dreaptă) ci pe unde scurte, pe cale indirectă.

Undele scurte mai întâi sunt proiectate la mare înălţime în ionosferă, strat electromagnetic careînconjoară pământul şi de aici undele radio mult intensificate, sunt proiectate pe orice punct de pe glob.

Undele directe nu se propagă departe, căci mergând în linie dreaptă, se lovesc de obstacolele din jur:case, păduri, munţi, etc.

Rugăciunile sunt undele spirituale cu forţă de emisie mult mai mare decât orice post de emisie radio,pentru că ele provin de la o sursă energetică spirituală care imprimă undelor ei o viteză mult mai mare ca a undelor radio ( care practic se propagă cu viteza luminii ).

Undele spirituale ale rugăciunii se propagă cu viteza gândului. Aceasta este viteza sufletului în spaţiul cosmic. Aşa rezultă din cartea Eclesiastului unde citim: "Dumnezeu a aşezat în noi şi gândul veşniciei" ( Ecl. 3:1 1), Aceasta e și viteza pe care o va avea fiinţa noastră când vom primi trupul spiritual, trupul cosmic.

De la cel ce le emite prin rugă cu credinţă, undele spirituale ale rugăciunii, străbat cosmosul până în faţatronului slavei lui Dumnezeu ( Apoc. 5:8 ), şi de acolo, din zona de cea mai mare tensiune spirituală, undele rugăciunii infinit amplificate, purtând pecetea lui Dumnezeu, ajung acolo unde au fost destinate. ( Daniel 10:12).

Aşadar, dacă vrei să spui ceva cuiva, în așa fel ca să nu se uite ci să se rezolve, spune-i lui Dumnezeu să-i comunice. Şi Dumnezeu o va face.

Dacă vrei să întăreşti pe cineva în credinţă, nu-i spune direct ceea ce doreşti, căci ideile pe care vrei să i le Spui direct, sunt ca undele directe radio, care se lovesc de multe obstacole: de părerea lui rea despre tine, cultura ta, inteligența ta sau de părerile lui bune despre sine, despre cultura sa, aptitudinile sale, etc. şi totul va fi în zadar. Ajutorul transmis direct s-ar putea să fie interpretat ca o jignire. Te-ai  putea  aştepta  la  un  reproş   în  loc de mulţumire. Şi chiar aşa se şi întâmplă de multe ori. Şi atunci ne întrebăm nedumeriţi, indignaţi: cum de n-a primit, cum de nu m-a înţeles, cum de m-a repezit?

Aşadar, e mai bine mai întâi să te rogi lui Dumnezeu pentru întărirea credinţei fratelui tău şi apoi să-i vorbeşti direct. Aşa a procedat şi Domnul Isus cu Petru: "M-am rugat Tatălui să nu ţi se piardă credința." (Luca 22:32).

Dacă vrei ca cineva să se pocăiască, roagă-te zilnic pentru el pe nume, chiar cu mult timp înainte de a-i vorbi personal.

Când vorbim cuiva despre Dumnezeu e ca şi cum am încerca să-1 ridicăm la înălțimea de la care ar vedea, înţelege şi cunoaşte pe Dumnezeu. Dar aşa ceva e imposibil, să realizăm noi, care nu suntem decât nişte atomi, iar Dumnezeu e infinit.

Când mă rog lui Dumnezeu pentru cineva, prin asta eu rog pe cel Atotputernic să ridice la Sine pe acelcineva ca să-1 creadă, să-l cunoască şi să-1 primească. Şi El o va face, căci poate. Iată unde stă marea diferenţă spirituală dintre rugăciune şi cuvânt, în favoarea rugăciunii.

În felul acesta a procedat Domnul Isus când a vrut ca Petru să-L cunoască ca Fiul Dumnezeului Celui viu.Isus se roagă Tatălui, iar Petru, modestul, simplul pescar, se simte dintr-o dată capabil să spună cine este Isus: "Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu". ( Matei 16:16 ). Cu acest prilej, Domnul Isus precizează: "... nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl meu care este în ceruri ". ( Matei 16:17 ).

Dacă am înţelege cu adevărat acest principiu al lumii spirituale, ce puţin am sta de vorbă cu oameniidespre Dumnezeu şi ce mult cu Dumnezeu despre oameni! Poate în aceasta legătură de idei se înţelege mai bine ce spune apostolul Pavel inspirat de Dumnezeu. "Împărăția lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere.” (ICor. 4:20).

Când stăm de vorbă cu oamenii, pierdem putere, când stăm de vorbă cu Dumnezeu primim putere.

Ar fi cazul ca cei din jurul nostru să constate existența unor atât de mari energii spirituale în noi, încâtsă poată spune despre noi: "Cu ce putere predică Evanghelia, cu ce putere mărturisește ce a făcut Isus în viaţa lui. " Așa spuneau oamenii despre Isus. "El vorbea cu putere " ( Matei 7:29 ); "nimeni n-a mai vorbit ca omul acesta" ( Joan 7:46 ). Spun aşa oamenii despre mine şi despre tine?

Isus stătea mult în rugăciune pentru că El nu rezolva nimic singur, fără Tatăl. În privinţa aceasta noi necredem mai presus decât Isus. De aceea în atâtea probleme noi nu cerem sfatul lui Dumnezeu. De aceea nu supunem spre aprobarea Lui multe din cauzele noastre, aşa zise mici, şi uităm îndemnul Cuvântului Divin, "Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu cu rugăciuni, cereri şi mulţumiri". ( Filip. 4:6).

În problemele spirituale nu sunt lucrări aşa de mici ( neînsemnate ) încât noi să le putem rezolva singuri. Iar dacă totuşi le rezolvăm, le rezolvăm rău. In asemenea situaţii se împlineşte zicala românească; buturuga mică răstoarnă carul mare.

În problema rugăciuni, care este cheia succeselor în viaţa spirituală se adeveresc cuvintele Mântuitorului: "dacă nu veţi fi ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în împărăția cerurilor". ( Matei 18;3 ) cât şi ceea ce scrie la Ioan 15:5-6.

Şi aceasta pentru că copiii vin cu toate problemele lor mici, neînsemnate la părinți.

Unii creştini, în prima parte a vieţii lor de credinţă au fost în toate problemele ca nişte copii, dar, treptat au început să rezolve ei problemele mici și nu la mult timp după aceea s-au pomenit încurcaţi, complicaţi şi atât de compromişi încât au sfârşit viaţa creştină cu un mare semn de întrebare în ceea ce priveşte mântuirea lor.

Se pune întrebarea; de ce n-avem voie să rezolvam noi nici o problemă? Suntem noi chiar aşa deneputincioşi? Nu cumva se exagerează printr-o astfel de afirmaţie? Nu, de loc, pentru că noi din punct de vedere spiritual, în comparaţie cu Dumnezeu, suntem mult mai neputincioşi decât copiii faţă de părinţi. Şi de fapt în esenţă aceasta este rugăciunea: RECUNOAŞTEREA CĂ EU SUNT NIMIC ŞI CĂ EL, DUMNEZEU, ESTE TOTUL.

Acesta este simţământul, convingerea mea profundă când vin înaintea Lui.

Nu rugăciunea creează raportul între mine şi Dumnezeu. Raportul există în mod obiectiv, indiferent dacă eu îl recunosc sau nu. Rugăciunea nu face altceva decât să recunoască o stare de fapt, fără de care n-am ce căuta în faţa Lui în rugăciune.

Dacă eu cred că şi eu pot ceva, nu numai El, rugăciunea mea va fi falsă, deci fără efect; căci cheia falsă, mincinoasă, nu poate deschide uşa îndurărilor Cereşti.

Cheile false se folosesc doar pe pământul păcatului. În împărăţia Neprihănirii şi a Sfințeniei Desăvârşite nu se folosesc asemenea chei.

Starea reală a rugăciunii reale care defineşte adevărata poziţie spirituală în lumea spirituală dintre noi amenii şi Dumnezeu, este foarte plastic redată prin următoarea poezie:

TU EŞTI TOTUL, EU NIMIC!

In biserică şi-n şcoală

Când Te-am cunoscut de mic

Ah, mi-am zis trufaş, Isuse

Eu sunt tot, iar Tu nimic.

Când iubirea Ta îmi spuse:

Uita-te la crucea mea

M-am uitat, şi-am zis în şoaptă

"Totuşi şi eu sunt ceva."

Când din nou mi-a zis iubirea-ți

Vezi mai bine chipul Meu;

Am văzut atunci Isus

Ce eşti Tu și ce sunt eu.

Să-ngenunchi Mi-ai zis sub cruce

Şi-n sus ochii să-mi ridic

Ah, de-atunci tot plâng ... Isuse

Tu eşti totul, eu nimic.

Aşadar, rugăciunea înseamnă să recunosc micimea şi neputinţa mea în comparaţie cu atotputernicia lui Dumnezeu, diferenţă care mă va face să cer şi să aştept totul de la Dumnezeu. (Ps. 5:3; Plâng. Ier. 3:26).