Ieri, l-am întâlnit din nou pe fratele Gheorghe, pastorul de la frații baptiști, vecinul meu. De data asta l-am găsit adăpostindu-se de ploaie în stația de tramvai. Mi-a făcut și mie loc lângă el, sub acoperișul acela de sticlă, la care tare s-au mai zgârcit edilii orașului nostru. Tramvaiul întârzâia. Ca de obicei. Mai ales când plouă. Circulă multă lume. Și cei care au de mers doar o stație se dăpostesc de ploaie în tramvai. Așe e pe la noi. Ca la nimeni.

L-am întrebat ce mai face, cum merge biserica? Toate erau bune și la locul lor. După plecarea celorlalți se regrupau, făceau calcule cum să se reorganizeze.

Printre altele mi-a spus că au început să construiască un gard nou la biserică. Cel vechi era deja dărăpănat și pe unele locuri chiar căzuse și se temeau să nu producă accidente.

Nu știu ce să zic, dar așa sunt eu. Mă încearcă așa câteodată un spirit de glumă. Mă gândeam că am să-l înveselesc un pic pe fratele Gheorghe, care arăta cam plouat. Și la propriu și la figurat.

–        De ce faceți gard frate Gheorghe? Să nu vină oamenii la voi, sau să nu plece de la voi?

Om de mare blândețe și caracter, fratele Gheorghe a oftat profund, și mi-a zis că e o întrebare bună, la care o să mediteaze azi toată ziua.

Mi-a părut rău că i-am dat subiect de meditație. Mă tem să nu se fi supărat pe mine.

La lucru, am început și eu să meditez. Eu meditez fluierând. Lucrez, mă gândesc la ceva și fluer o cântare care-mi stă în suflet în vremea aceea. Norocul  meu cu gălăgia din hala de producție, că nu deranjez pe nimeni. Aparatul meu de sudură nu face mare gălăgie, dar face și el ceva. Lumea nu prea se apropie de flacăra sudurii, așa că am liniște și pace. Pot fluiera cât vreau.

Mă gândeam, așa fluerând, că asta fac gardurile. De orice soi or fi ele. De beton, cărămizi, piatră, sârmâ ghimpată, granițe, tradiții, obiceiuri, regulamente, statute, declarații de credință, culte, denominații, biserici, parohii… Toate ne îngrădesc. Ne leagă de un teritoriu. Îl păzim cu gardul. Noi nu mergem la ei, ei nu vin la noi… Devenim tot mai singuri și ne asediem de bunăvoie. Ne lăudăm din spatele lui că gardul nostru e mai mare și mai bun decât al altora. Și reușim uneori să-l facem cât Zidul Berlinului.

De ce o fi spus oare Domnul să mergem în toată lumea? În condițiile de acum, porunca cheamă la o cursă de sărit garduri.