Cuprins

Notă introductivă

Despre adevăr

Note

Postfață

Conceptul de adevăr la Anselm de Canterbury  

Bibliografie

Volumul de faţă conţine prima traducere în limba română a dialogului De veritate al Sfîntului Anselm de Canterbury, redactat în jurul anului 1080 la abaţia benedictină de la Bec1 . Traducerea urmează ediţia critică îngrijită de Francisc S. Schmitt, care diferă de varianta prezentă în Patrologia Latina (vol. 158) în ceea ce priveşte punctuaţia şi unele lecţiuni. Am indicat, în baza textului latin, referinţele la paginile ediţiei Schmitt, citată în continuare abreviat prin indicele S. Mai mult, după modelul oferit de traducerea în limba franceză, am inclus în aparatul de note toate referinţele biblice din ediția S, precum și o parte din sursele implicite citate de Anselm, la care am adăugat notele noastre. Dialogul deschide seria unei trilogii, menţionată de Anselm în prefaţa lucrării, din care fac parte şi dialogurile De libertate arbitrii (Despre libertatea alegerii) şi De casu diaboli (Despre căderea diavolului). Din acest triptic, a apărut în limba română doar dialogul Despre libertatea alegerii, publicat în cadrul colecţiei „Biblioteca medievală” a Editurii Polirom, în excelenta traducere a Laurei Maftei. De fapt, ordinea prescrisă de Anselm în debutul tratatului recomandă lectura tratatului De veritate înaintea celorlalte două, în numele unei coerențe asumate de autorul benedictin. Faptul că dialogul Despre adevăr este, potrivit lui Jan Aertsen, prima descriere sistematică a naturii adevărului în istoria filosofiei2 , îi conferă un loc determinant în această istorie, întrucît Anselm iniţiază astfel un gen filosofic practicat sporadic în Evul Mediu, cel al tratatelor despre adevăr. În acelaşi gen se înscriu atît tratatul omonim al lui Robert Grosseteste, compus în prima jumătate a secolului al XIII-lea, cît şi celebrele Întrebări disputate despre adevăr ale Sfîntului Toma din Aquino, redactate în a doua jumătate a aceluiaşi secol. Sursele acestui dialog trimit în principal spre textele lui Augustin şi ale lui Grigore cel Mare (mai ales spre comentariul la Cartea lui Iov), dar şi spre comentariile lui Boethius la Categorii şi la Despre interpretare, peste care se suprapun surse mai apropiate cronologic autorului și care poartă semnele dezbaterilor tensionate din interiorul teologiei latine, precum celebra dispută dintre Bérenger din Tours și Lanfrancus de Pavia privind natura Euharistiei, sau epistola lui Petrus Damianus privitoare la omnipotența divină. Convergenţa acestor surse dă naștere în tratat conceptului de rectitudine (rectitudo), care este de fapt cheia de boltă a trilogiei anselmiene. Mai precis, Anselm reorientează discursul despre adevăr în direcţia identificării acestuia cu „rectitudinea perceptibilă doar cu mintea” (rectitudo mente sola perceptibilis), definiţie rememorată inclusiv de mediul universitar al secolului al XIII-lea, de vreme ce Toma din Aquino, în Întrebări disputate despre adevăr, o include în lista de definiţii date adevărului3 . În plus, conceptul de rectitudine a voinţei (rectitudo voluntatis), schiţat în acest dialog şi dezvoltat în dialogul Despre libertatea alegerii4 , joacă un rol semnificativ în conturarea teoriilor despre voinţă ale teologilor franciscani din secolele XIII-XIV. Prin volumul de față oferim cititorului român posibilitatea de a urmări evoluţia meditaţiilor lui Anselm cu privire la natura adevărului, a libertăţii sau a originii păcatului. Citind acest dialog, este important de avut constant în vedere faptul că aceste meditaţii debordează cadrul îngust al secolului al XI-lea, alimentînd reflecţiilepe marginea acestor teme din secolele următoare. În încheiere, doresc să îi mulțumesc domnului profesor Alexander Baumgarten, căruia îi rămîn profund îndatorat pentru sprijinul și încrederea acordate, fără de care realizarea acestui volum nu ar fi fost posibilă. Andrei Marinca