Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al școlarizării obligatorii - John Taylor Gatto
- Producători:Autor
- Cod produs: C2524
- Disponibilitate: În Stoc
-
35,00 RON
-
Fără TVA: 33,33 RON
Cea mai radicală critică a învățământului public, în care John Taylor
Gatto ajunge la concluzia ca școlarizarea obligatorie produce oameni
care sa asculte și să urmeze comenzi ca niște roboți industriali. Iată
câteva fragmente:
“Eu predau cum toate lucrurile nu sunt legate
între ele, o fragmentare fără margini, opusul coeziunii; ceea ce fac
este mai aproape de haosul programelor de televiziune decât de un sistem
al ordinii. Într-o lume în care acasă este doar o fantomă, din cauza ca
ambii parinți lucrează, sau din cauza prea multor mutări, ori prea
multor schimbări ale locului de muncă, ori ambițiilor prea mari, sau
fiindcă altceva i-a făcut pe toți să cadă într-o confuzie mult prea mare
ca să mai fie capabili să întrețină relația cu familia, eu vin și îi
învăț pe elevi cum să accepte confuzia ca pe destinul lor. Aceasta este
prima lecție pe care o predau.”
“Școala, așa cum a fost ea
concepută, este un sistem esențial de sprijin pentru un model de
inginerie socială, care îi condamnă pe cei mai mulți oameni sa fie
pietre auxiliare într-o piramidă care se îngustează în sus, având
punctul de control în vârf. Școala este un artificiu care face ca o
astfel de ordine socială de tip piramidal să pară inevitabilă.”
“Tipul
de școală obligatorie pe care îl avem este o invenție a statului
Massachussets din jurul anului 1850. A întâmpinat rezistența – uneori
armata – a aproximativ optzeci la sută din populația Massachussetsului,
cu un ultim avanpost în Barnstable, pe Cape Cod, unde nu și-au predat
copiii până în anii 1880, când locul a fost ocupat de armată, iar copiii
au trebuit sa mărșăluiască, sub pază, spre școală.”
“Școlile au
fost concepute de Horace Mann, de Sears și Harper de la Universitatea
din Chicago, de Thorndyke de la Colegiul pentru Profesori al
Universității Columbia și de alții în așa fel încât sa fie instrumente
pentru o conducere științifică a maselor. S-a intenționat ca școlile să
producă, prin aplicarea de șabloane, ființe umane șablon, al căror
comportament să fie previzibil și controlabil.”
“Conducatorii
instituțiilor au ajuns să se considere mari părinți artificiali ai
milioanelor de copii artificiali, prin care înțeleg ai noștri, ai
tuturor. Această teorie ne consideră pe toți ca fiind legați într-un soi
de relație familială abstractă, în care statul este adevărata mama și
adevăratul tată; în consecință, insistă asupra loialității noastre
absolute în primul rând față de el.”
“Învățământul public îi
distruge pe copii. Nu ne trebuie mai mult. Și, sub pretextul că este
unul și același lucru cu educația, ne-a furat banii din buzunar, exact
după cum a prezis Socrate cu mii de ani în urmă. Unul din cele mai
sigure moduri de a recunoaște educația adevărată este faptul că nu costă
prea mult, nu se bazează pe tot felul de jucării ori gadgeturi scumpe.
Experiențele care îi dau naștere și conștiință de sine care o
propulsează sunt aproape gratis. E greu să scoți un profit din educație.
Dar învățământul este o cale extraordinară de a obține bani în mod
necinstit, care tâlhărește tot mai mult pe zi ce trece.”
Fragmente
I
Trăim
vremuri de mare criză în școli, care este legată de o și mai mare criză
socială. Națiunea noastră (n.r. Statele Unite) se clasează ultima din
nouăsprezece națiuni industriale în ce privește cititul, scrisul și
socotitul. Ultima! Economia de narcotice a lumii se sprijină pe consumul
acestei mărfi; dacă nu am cumpăra atâtea visuri din prafuri, toată
afacerea s-ar prăbuși – iar școlile reprezintă o importantă piață de
desfacere. Rata noastră de sinucideri printre adolescenți este cea mai
înaltă din lume, iar copiii sinucigași sunt în cea mai mare parte
bogați, nu săraci. În Manhattan, șaptezeci la sută din căsătoriile
recente nu rezistă mai mult de cinci ani. Așadar, cu siguranță, ceva nu
este în regulă.
Această criză de proporții din școlile noastre,
ai cărei martori suntem, se află în strânsă legătură cu o și mai mare
criză socială în comunitate. Pare că ne-am pierdut identitatea. Fără
precedent, copii și oameni bătrâni sunt înțărcuiți și închiși în afara
oricăror afaceri ale lumii: nimeni nu mai vorbește cu ei, iar o
comunitate lipsită de copii și de bătrâni care să participe la viața de
zi cu zi nu are viitor și nici trecut, ci numai un prezent continuu. De
fapt, însuși cuvântul „comunitate” abia dacă se mai potrivește modului
în care interacționăm unii cu alții. Trăim în rețele, nu în comunități
și toată lumea pe care o cunosc este singură din cauza asta. Școala
joacă un rol principal în această tragedie, așa cum joacă un rol
principal și în prăpastia care se cască, din ce în ce mai mare, între
clasele sociale. Folosindu-ne de școală ca de un mecanism de sortare,
pare că ne-am apucat să dezvoltăm un sistem de castă, plin de paria care
umblă pe la metrou, cerșind, și care dorm pe străzi.
În cei
treizeci de ani ai mei de predat, am observat un fenomen fascinant:
școala și învățământul devin tot mai irelevante pentru marile
întreprinderi ale planetei. Nimeni nu mai crede faptul că oamenii de
știință sunt pregătiți în cadrul orelor de științe, sau că politicienii
sunt pregătiți în cadrul orelor de cultură civică, sau că poeții sunt
pregătiți în cadrul celor de engleză. Adevărul este că școlile nu mai
învață nimic, în afară de cum să te supui ordinelor. Aici este un mare
mister pentru mine, fiindcă mii de persoane omenoase, afectuoase,
lucrează în școli ca profesori, ca asistenți și ca administratori, însă
logica abstractă a instituției depășește totuși contribuțiile lor
personale. Cu toate că profesorilor le pasă cu adevărat și își dau
toată, toată silința, instituția este psihopatică – nu are conștiință.
Ea sună dintr-un clopoțel și tânărul care era adâncit în scrisul unei
poezii trebuie să închidă caietul și să se mute într-o altă celulă, unde
trebuie să memoreze faptul că omul și maimuța se trag din același
strămoș.
II
Tipul de școală obligatorie pe care îl avem
este o invenție a statului Massachussets din jurul anului 1850. A
întâmpinat rezistența – uneori armată – a aproximativ optzeci la sută
din populația Massachussetsului, cu un ultim avanpost în Barnstable, pe
Cape Cod, unde nu și-au predat copiii pâna în anii 1880, când locul a
fost ocupat de armată, iar copiii au trebuit să mărșăluiască, sub pază,
spre școală.
Acum, iată o idee ciudată care ar merita cântărită:
biroul senatorului Ted Kennedy a emis, nu cu mult timp în urmă, un
document care susține că rata alfabetizării înainte de învățământul
obligatoriu era de nouăzeci și opt la sută, iar după apariția acestuia
procentele nu au mai depășit niciodată nouăzeci și unu la sută, valabil
și pentru 1990.
Și încă un lucru ciudat, asupra căruia merită
reflectat: mișcarea de homeschooling a crescut încet, încet, până
într-acolo că un milion și jumătate de tineri sunt educați în totalitate
de către părinții lor; luna trecută, presa despre educație a comunicat
niște știri extraordinare, cum că grație capacității lor de a gândi,
copiii educați acasă par să fie cu cinci sau chiar zece ani mai avansați
decât colegii lor cu pregătire formală.
III
Nu cred că o
să scăpăm de școli prea curând, în orice caz nu în timpul vieții mele,
dar dacă vrem să schimbăm ceea ce se transformă cu repeziciune într-un
dezastru al ignoranței, trebuie să înțelegem faptul că instituția școlii
„școlește” foarte bine, dar nu „educă” – acesta este un aspect
intrinsec al însuși felului în care a fost concepută. Nu-i vina
profesorilor ori a faptului că se cheltuie prea puțini bani. E pur și
simplu imposibil ca educația și școala să fie același lucru.
Școlile
au fost concepute de Horace Mann, de Sears și Harper de la
Universitatea din Chicago, de Thorndyke de la Colegiul pentru Profesori
al Universității Columbia și de alții în așa fel încât să fie
instrumente pentru o conducere științifică a maselor. S-a intenționat ca
școlile să producă, prin aplicarea de șabloane, ființe umane șablon, al
căror comportament să fie previzibil și controlabil.
Și, într-o
mare măsură, școlile chiar reușesc acest lucru, însă într-o ordine
națională tot mai dezintegrată, într-o ordine națională unde oamenii „de
succes” sunt numai cei care sunt independenți, au încredere în
propriile lor puteri, sunt siguri pe sine și individualiști (deoarce
viața de comunitate care îi protejează pe cei dependenți și pe cei slabi
a murit și nu au mai rămas decât rețelele), produsele școlii sunt, după
cum am spus, irelevante. Oamenii bine-școliți sunt irelevanți. Pot
foarte bine să vândă folii și rame de ras, să învârtă hârtii și să
vorbească la telefon, sau să stea absenți în fața vreunui ecran
scânteietor de computer, dar, ca ființe umane, nu-s de niciun folos. De
niciun folos altora și de niciun folos lor înșile.
Nefericirea
cotidiană care ne înconjoară cred că este cauzată în mare măsură, așa
cum a spus Paul Goodman acum treizeci de ani, de faptul că îi obligăm pe
copii să crească mari într-un mod absurd. Orice reformă a
învățământului trebuie să se lupte cu absurditățile lui. Este absurd și
contra vieții să faci parte dintr-un sistem care te silește să stai
închis cu oameni de exact aceeași vârstă și același statut social. Un
astfel de sistem te rupe efectiv de imensa diversitate a vieții și de
sinergia variațiunilor; cu adevărat, te rupe de propriul trecut și
viitor, ferecându-te într-un prezent continuu, la fel cum face și
televizorul.
Este absurd și contra vieții să te muți din celulă
în celulă la sunetul gongului, în fiecare zi a tinereții tale firești,
într-o instituție care nu-ți acordă niciun fel de intimitate, ci te
urmărește chiar și în refugiul propriei tale case, pretinzându-ți să-i
faci „tema pentru acasă”.
„Cum vor învăța să citească?” mă
întrebați, iar răspunsul meu este „Amintiți-vă lecția de la
Massachusetts”. Atunci când copiilor li se oferă vieți complete în loc
de unele sortate pe bază de vârstă în blocuri de celule, ei învață cu
ușurință să citească, să scrie și să socotească dacă toate aceste
lucruri au sens în tipul de viață care se desfășoară în jurul lor.
Dar
nu uitați faptul că în Statele Unite aproape nimeni dintre cei care
știu să citească, să scrie ori să scocotească nu este prea respectat.
Noi suntem o țară de vorbitori; cel mai mult îi plătim pe vorbitori, cel
mai mult îi admirăm pe vorbitori și astfel, copiii noștri vorbesc fără
întrerupere, imitând modelul persoanelor publice de la televizor și pe
profesorii de școală. Este foarte greu să mai predai chestiunile de
„bază”, pentru că ele, de fapt, nu mai sunt de bază pentru societatea pe
care ne-am construit-o.