„Dar micul meu Jurnal, eu nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc... Aş aştepta sfârşitul războiului într-o pivniţă, într-un pod sau în orice gaură. Şi, micul meu Jurnal, m-aş lăsa sărutată până şi de jandarmul saşiu care ne-a luat făina, numai să nu mă omoare, numai să mă lase să trăiesc!"
Sunt ultimele cuvinte din jurnalul Evei Heyman, o Anne Frank din Oradea care, la vârsta de 13 ani, a ţinut timp de şase luni un jurnal. Înainte de a fi urcată în trenul care a dus-o la Auschwitz, ea a reuşit să-l încredinţeze menajerei creştine a familiei. Mama Evei, Agnes Zsolt, a supravieţuit Holocaustului şi a recuperat jurnalul pe care, mai târziu, l-a editat şi l-a publicat. Eva şi familia ei au trăit la Oradea, oraş care s-a aflat sub administraţie ungară între 1940-1944. În martie 1944, deşi Ungaria a fost aliata lui Hitler, armata germană a intrat în ţară. Germania se temea ca nu cumva Ungaria să iasă din război şi a instalat un guvern progerman, fidel regimului nazist, care a acceptat, mai mult chiar, a grăbit deportarea evreilor la Auschwitz, cu toate că deja din mai-iunie devenise limpede că Germania era pe cale să piardă războiul. Deşi abia împlinise 13 ani, din cele scrise în Jurnal reiese că fetiţa era deosebit de matură şi-şi dădea seama de soarta cruntă care o aştepta. Spre deosebire de adulţii care au dat crezare explicaţiilor autorităţilor fasciste ungare că vor fi duşi undeva pe teritoriul ţării să muncească, Eva a presimţit că nu este adevărat şi că vor fi duşi în Polonia, unde-şi vor găsi moartea. Copila a rezistat aproximativ patru luni la Auschwitz şi a fost trimisă la crematoriu personal de călăul Mengele.

-- EVA GALAMBOS

Eva, fata mea este o mărturie a crimelor naziste comise împotriva populaţiei evreieşti, văzute prin ochii unei fetiţe de 13 ani şi reflectate în jurnalul ei. Eva a avut ghinionul să trăiască anii războiului în Transilvania de nord, răpită României prin Dictatul de la Viena. Cu toate că, până în martie 1944, trăieşte în condiţii relativ acceptabile, fetiţa este foarte conştientă de discriminarea la care este supusă populaţia evreiască, de diferenţa dintre evrei şi „arieni", cum îi numeşte ea pe creştini. În mod tragic, se teme şi intuieşte sfârşitul care o aşteaptă.

Prima ediţie a jurnalului Evei Heyman în limba maghiară a apărut în 1948, la Budapesta, jurnalul fiind mai târziu tradus în româneşte de regretatul Oliver Lustig. Asociaţia orădeană „Tikva" s-a ocupat, prin diverse acţiuni realizate cu ajutorul voluntarilor, să aducă la cunoştinţa publicului larg tragedia Evei. Printre cele mai importante realizări ale asociaţiei se numără ridicarea unei statui a fetiţei în Oradea, amplasată în 2015 chiar pe locul de unde au plecat trenurile morţii, statuie simbolizându-i pe toţi copiii din Oradea şi din Bihor care au murit în Holocaust. De asemenea, asociaţia a organizat o expoziţie itinerantă şi a inclus cazul copilei în materialele educative dedicate Holocaustului.

-- Eva Galambos