Pe ganditorul crestin, care este Petre Tutea, il intereseaza doar sub aspect mistic omul real si faptele sale si acesta numai atunci cand „pastreaza chipul lui Dumnezeu”. Omul bioistoric este „intristator”, crestinismul, in conceptia ganditorului, este singura „religie a libertatii”.

Daca dorim sa avem o explicatie de unde vin cautarea, ratacirea, nelinistea intrebarilor, Tutea ne arata ca sursa initiala „pacatul originar”, pacatul biblic, iar toate suferintele noastre, dupa venirea Mantuitorului, nu sunt decat „rest de pacat originar”.

Petre Tutea impune, in "Tratatul de antropologie crestina", triunghiul Dumnezeu, natura si om. Definind si redefinind din punct de vedere teologal termenii, strabate, in viziunea crestina si afirma ca „exista o singura cale spre adevar: calea crestina”.
Oricum in aceasta lume, in care „singuratatea este privilegiul sfintilor”, misterele pot fi patrunse nu prin initiere, ci prin inspiratie. Salvarea si mantuirea omului crestin sunt date de „alegerea drumului drept in lumea ispitelor” pentru ca asa cum spune Biblia si reafirma Petre Tutea, „crestinul cunoaste prin iubire”.

Omul real, omul etern, mai exact credinciosul, isi cunoaste si traieste impacat tristetea limitelor, „ se roaga, asteapta si asculta, stiind ca exista libertate reala”, iar intrebarile nu duc la adevar, ci doar scormonesc nevoile omului autonom, inselat de nimereala si permanent captiv al intamplarilor.

Pe drumul cunoasterii, demnitatii, libertatii, adevarului si mantuirii, calea credinciosului este „umilinta in rugaciune, urmata de asteptare, rabdare si ascultare”, in schimb necredinciosul isi poarta cu obstinatie disperarea, marginirea resemnarea si vesnica teama de moarte si de neantul atotcuprinzator. Dar ceea ce tulbura, dezbina si preocupa pana la obsesie lumea actuala este ideea libertatii, cu atat mai grava si mai nelinistitoare cu cat este cautata la un „nivel al existentei la care nu poate fi gasita.”
Nu criza politica sau cea economica s-a abatut asupra noastra, ci, in conceptia ganditorului crestin Petre Tutea, marea criza umanista a orgoliului, autodeterminarii, in care Divinitatea este scoasa din ecuatia existentei.

In lupta cu omul istoric muritor, omul crestin, etern, ancoreaza, prin vocatie si har, in eternitate. Gandirea religioasa edifica pe cultul adevarului, spre deosebire de cea profana, ce „relativizeaza prin umanism, in acest mod inecandu-se in om si in natura”. In afara religiei raman doar doi termeni care se reduc la omul cu fictiunile lui si natura cu hosul ei.

Prin intreaga sa lucrarea, Petre Tutea vrea sa ne atentioneze ca traind, aici si acum, in imanent, cu greu reusim sa ne desprindem, sa tindem spre transcedent, in lumea imuabila a dogmei; calea omului etern fiind calea crestina. Penduland mereu intre filosofie si teologie, Petre Tutea ramane fidel imperiului certitudinii, care, pentru el, este intrupat de dogma evanghelica. Regimul comunist, afirma autorul lucrarii, Cassian Maria Spiridon, ii ofera un destin tragic, de intelept drept, brav si de cetatean desavarsit.