Un comentariu excelent asupra Cântării Cântărilor

Recomandăm tuturor celor care doresc să umble într-o părtășie și intimitate cu Domnul Isus, Mirele Preaiubit

Iată ce spunea Charles Spurgeon despre acest comentariu:

„Cartea domnișoarei Newton este foarte dragă celor care au o gândire spirituală; este plină de acea putere tainică ce vine de la Duhul lui Dumnezeu prin experiența profundă și prin părtășia scumpă cu Preaiubitul.”

Spre deosebire de Eclesiastul, caracterul general al cărții Cântarea Cântării este foarte frapant. De la început la sfârșit, Eclesiastul vorbește despre deșertăciunea creaturii, pe când Cântarea vorbește despre suficiența Preaiubitului. În Eclesiastul, autorul caută în lume, de la un capăt al ei la altul, în toate comorile ei de înțelepciune, de plăceri și de bogății; dar în toate acestea nu găsește niciun obiect care să-i împlinească inima.

„Totul este deșertăciune, da, deșertăciunea deșertăciunilor!”

Ce contrast în Cântarea Cântărilor! Obiectul care împlinește inima este găsit! Acel Obiect nu este făptura, ci Iubitul. Un pasaj din Evanghelia sfântului Ioan ne prezintă perfect contrastul: Ioan 4:13, 14. Eclesiastul este întruchiparea primei părți a acestor versete: „Oricui va bea din apa aceasta, îi va fi iarăși sete”; Cântarea Cântărilor reprezintă ultima parte: „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete”. Dragostea Lui este mai bună decât vinul, decât bogățiile, decât comorile, decât toate lucrurile.


Fragmente sugestive

1:6 „Nu vă uitați la mine că sunt așa de negricioasă, căci m-a ars soarele. Fiii mamei mele s-au mâniat pe mine și m-au pus păzitoare la vii. Dar via frumuseții mele n‑am păzit-o.”

Ofensa Crucii încă nu a încetat. „Toți cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți” (2 Tim. 3:12). „În lume veți avea necazuri” (Ioan 16:33; vezi și Ioan 17:14; Ioan 15:19; 1 Ioan 3:13).

Ba chiar mai mult: „Omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui” (Mat. 10:36; Mica 7:6). „Fiii mamei mele s-au mâniat pe mine”. Și nu există o persecuție atât de grea ca aceasta, care vine nu din partea dușmanilor deschiși, ci a pretinșilor prieteni sau a rudelor.

O mare parte a încercării lui Iov a provenit chiar din faptul că a fost greșit înțeles și amarnic mustrat de proprii prieteni. S-a remarcat pe bună dreptate că „Moise a cunoscut încercarea din tabără într-o măsură mai mare decât pe cea din pustiu”. Să fii disprețuit de semenii creștini (sau de cei care pretind a fi astfel) este, într-adevăr, o săgeată care străpunge inima foarte puternic.

Însă este un mare păcat să disprețuiești pe unul din micuții Domnului (Mat. 18:10). Judecățile asupra Edomului au fost foarte mari și cumplite, din cauză că l-a disprețuit pe fratele său, Iacov. „Nu trebuia să te uiți mulțumit la ziua fratelui tău, în ziua nenorocirii lui […] nici nu trebuia să te bucuri de nenorocirea lui în ziua prăpădului lui” (Obadia 12:13).

Totuși, deseori Domnul preschimbă această zi a nenorocirii într-o zi a binecuvântării pentru oamenii Săi, de vreme ce îi conduce spre o auto-condamnare a defectelor lor deplorabile și a multelor ocazii în care ei au „făcut pe vrăjmașii Domnului să‑L hulească”. „Via frumuseții mele n-am păzit-o”.

Este trist, dar prea adevărat, că oamenii Domnului sunt înclinați să rătăcească. Și totuși (binecuvântat fie Dumnezeu!) ei nu găsesc niciun fel de odihnă departe de El. Odată ce L-au cunoscut pe Domnul ca „Păstorul cel bun”, ei nu mai găsesc împlinire în nicio altă pășune (Ps. 23:1; Ioan 10:5; vezi, de asemenea 1 Ioan 4:1-4).

---

1:12 „Cât stă Împăratul la masa Lui, nardul meu își răspândește mirosul.”

El „stă la masa Lui”. Cât e de plăcut să ne aducem aminte că ospățul este „al Lui”! Masa este „a Lui”! – resursele sunt ale „Lui”, iar invitații sunt „ai Lui”! De aceea, lăudarea este exclusă, fiindcă totul este prin har, iar Mireasa poate poseda cu umilință mireasma nardului ei – „Nardul meu își răspândește mirosul”. Tocmai în momentele de comuniune cu Domnul, harurile Duhului sunt stârnite în exercițiul cel mai viguros: „Cât stă Împăratul la masa Lui”. Când se conștientizează prezența lui Hristos, atunci dragostea, recunoștința, umilința, credința, bunătatea, blândețea etc. curg cu cea mai plăcută mireasmă înspre Autorul lor.

---

8:6 „Pune-mă ca o pecete pe inima Ta, ca o pecete pe brațul Tău.”

Ideea „peceții” sugerează multe lucruri valoroase. În primul rând, referința primordială este, fără îndoială, la preoția înaltă a lui Isus. În Exod 28 citim că pe platoșa marelui preot erau gravate numele celor douăsprezece seminții ale copiilor lui Israel, pentru ca Aaron să le poarte „necurmat pe inima lui” (vers. 15-30). Din nou, ele trebuiau gravate pe cele două pietre ale efodului, „cum se face o săpătură pe pietre și pe peceți” pentru ca Aaron „să poarte numele înaintea Domnului, pe cei doi umeri ai lui, ca aducere aminte de ei” (vers. 6-12). Și de aici rugăciunea Miresei: „Pune-mă ca o pecete pe inima ta, pe brațul tău”.
Negrăit de încântător pentru Biserica lui Hristos este gândul unui „Mare Preot care a străbătut cerurile, Isus, Fiul lui Dumnezeu” purtând acum atât pe inima Sa, cât și pe brațul Lui, numele întregului Său Israel spiritual înaintea Domnului! Cât de plăcut să fii astfel pecetluit pe Isus!

...

Este o rugăciune care emană pasiune intensă și dragoste aprinsă, și are, evident, o referire specială la pecetluirea sau la certitudinea (Mat. 27:66) angajamentului prin legământ în care a intrat cu Preaiubitul ei. „Pune-mă ca o pecete pe inima Ta”; leagă-mă de Tine prin legătura cea mai apropiată, făcându-mă să mă lipesc de Tine, ca ceara pe pergament – „ca o pecete”.
Ea dorește să fie pecetluită pe „inima” Lui, acolo unde se poate lăsa cea mai profundă amprentă asupra dragostei și afecțiunii Sale intense (Ef. 3:18, 19); și pe „brațul” Lui, pentru ca ea să fie sigură de exercitarea omnipotenței Sale în dreptul ei (Ps. 77:15). „Brațul Tău este tare.”