Cartea De ce, mami? nu este o abordare tehnică, ci o meditație profundă despre viața cotidiană a unei mame. În loc să prescrie o listă banală cu ce să facă sau nu o mămică, Simona creează un decor împodobit cu meditații, prin care cititorul are ocazia să își facă o analiză introspectivă care trece dincolo de calitatea de părinte. Astfel, de ce-ul copilului devine de ce-ul mamei adresat Atotcunoscătorului, care întotdeauna comunică cu cei cu inima deschisă.

Descoperă prin lectura acestei cărți care este secretul frumuseții creșterii copiilor în ciuda de ce-urilor dificile care apar inevitabil în această perioadă specială a vieții.

* * *

De ce, Mami?
Soarele blând a inundat casa. A pătruns peste tot lumina care cu câteva ore în urmă lipsea cu desăvârșire.

Cât de bineveniți sunt zorii zilei! Câteva lalele roz s-au uscat, și cad încet petale moi, plutind în fața mea, ca momentele ce se scurg fără să le simt.

Copiii se învelesc cu păturile colorate, moleșiți pe canapea. Timotei mă strigă să îi acopăr piciorușele; vrea apă, se răzgândește… vrea ceai; îi este frig… totuși nu mai vrea pătura pe el. Obrăjorii roșii îi ard de febră. Lumina de afară ne încălzește și ne relaxează după o noapte lungă și întunecată. Păstrez ceaiul de mentă și mierea aproape, pentru a le îndulci durerea micuților care s-au îmbolnăvit.

Noaptea trecută, fetița vorbea înfierbântată prin somn; a dormit agitată în brațele mele, cerând mereu apă. Dar acum colorează și se bucură să povestească cu Darius, frățiorul cu care nu s-a putut juca zile la rând. A fost atât de bolnav încât stătea întins pe pat și mă striga din când în când, cu glas stins:

Mami, mami vino lângă mine că nu mai pot…

Mă rugam încet lângă el și îi ascultam suspinele.

Repede mami…
Să treacă mai repede, vreau să mă joc…

[…]

Priveam spre copilaș cu durere și neputință. Am încercat să îl țin în brațe, aproape de mine, așa cum îi plăcea atât de mult; dar când l-am ridicat puțin, a suspinat să îl las întins pe pat, pentru că îl durea mai tare capul dacă îl ridicam.

De ce? Nu îmi dădea pace întrebarea aceasta. Am auzit de multe ori că nu este bine să Îl întrebăm pe Dumnezeu „De ce?”, pentru că El știe tot ce face.

Dar acest De ce… rămâne ascuns adânc în spatele fiecărui moment ce se scurge greu. Îl tăinuiesc după fiecare medicament, la fiecare durere, chiar și după versetele care mărturisesc despre dragostea minunată a lui Dumnezeu. Nu pot să mă descotorosesc de această întrebare, chiar dacă nu o rostesc cu glas tare.

Mi-am dat seama că trebuie să întreb De ce?, pentru că acesta este singurul mod de a descoperi, de a învăța și de a-L cunoaște mai mult pe Dumnezeu. Dacă nu întreb De ce, rămân doar aici, stagnez. Risc să mă ascund și mă închid în toată dezamăgirea și durerea bolii. Astfel, Îl las pe Dumnezeu undeva, deoparte, și mă înconjor cu o cochilie grea și tare de jur împrejur.