Printre primele cărţi publicate la Editura Gratia Dei din Cluj-Napoca se numără volumul Un portret al lui Dumnezeu (trad. Ruben Bucoiu), ce reprezintă un rezumat al tratatului Discursuri asupra existenţei şi atributelor lui Dumnezeu, scris de teologul puritan Stephen Charnock (1628 – 1680).

Pastorul Daniel Chamberlin a lucrat câţiva ani la realizarea acestui sumar al lucrării originale ce cuprinde 1100 de pagini. Într-un stil simplu şi succint, dar entuziast şi provocator, cartea zugrăveşte un portret al Dumnezeului etern, aşa cum ni se dezvăluie El în Cuvântul Său, Biblia. Frumuseţea şi perfecţiunea lui Dumnezeu reies pagină după pagină, pe măsură ce privim spre unicitatea, puterea, sfinţenia, suveranitatea, bunătatea şi răbdarea lui Dumnezeu. Pe lângă informaţiile specifice, autorul ne arată cum fiecare atribut al lui Dumnezeu ne oferă mângâiere în momentele grele ale vieţii şi cum ne provoacă să ne asemănăm tot mai mult cu El în caracterul nostru.

Redăm un fragment din capitolul 14 „Răbdarea lui Dumnezeu”, fragment care pune în evidenţă profunzimea gândirii teologice a lui Charnock:

Într-un anumit fel, răbdarea lui Dumnezeu este diferită de bunătatea şi îndurarea Lui.Îndurarea se uită la făptură ca fiind nefericită; răbdarea o vede ca pe un criminal. Îndurarea compătimeşte pe însuşi păcătos; răbdarea îi suportă păcatul. Îndurarea n-ar putea acţiona dacă răbdarea n-ar pregăti calea înainte; răbdarea este întâia şoaptă a îndurării. Bunătatea se extinde asupra tuturor făpturilor în starea lor originală, şi asupra tuturor făpturilor pământeşti în starea lor căzută; răbdarea are a face cu omul în particular, considerat ca făptură vinovată. Amânarea pedepsei în cazul îngerilor căzuţi nu poate fi numită într-un mod corect răbdare, pentru că acolo unde nu există nicio ofertă a îndurării, nu există niciun exerciţiu al răbdării. Răbdarea este o cruţare temporară pentru a permite o schimbare a inimii. Dacă păcatul n-ar fi intrat în lume, Dumnezeu nu şi-ar fi exercitat niciodată răbdarea.

Răbdarea lui Dumnezeu nu se întemeiază pe vreo slăbiciune a Lui. Nu înseamnă că El este incapabil de mânie, sau că este ignorant faţă de provocările ei, sau că este delăsător de promisiunile Lui. El vede şi ia în considerare fiecare păcat şi El va pune omului totul sub ochi (Psalmul 50:21).

Răbdarea lui Dumnezeu nu este constrânsă de laşitate, slăbiciune a spiritului, lipsa puterii, aşa cum adesea este cazul oamenilor. Puterea lui Dumnezeu nu s-a micşorat faţă de momentul în care El a creat lumea din nimic. Un singur cuvânt rostit de buzele Lui ar putea trimite întreaga creaţie la nimicnicia din care a apărut. Sau El ar putea să ia viaţa oricărei persoane în orice moment.

Mai degrabă decât o lipsă a puterii asupra creaturilor, temeiul răbdării lui Dumnezeu este deplina putere pe care o are asupra Lui Însuşi. Cu cât o persoană este mai slabă, cu atât are mai puţin control asupra patimilor sale. Iată de ce în Proverbe ni se spune „Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi” (Proverbe 16:32). Dumnezeu are o asemenea stăpânire de Sine încât El nu are patimile pe care le are omul. Exercitarea răbdării Lui este un argument mai solid în favoarea puterii Sale decât faptul că a creat universul. El rabdă cu multă îndelungă răbdare vasele mâniei pentru a-şi descoperi puterea (Romani 9:22). Vedem mai mult puterea Lui în răbdarea pe care o are decât în mânia Lui.

Exercitarea răbdării lui Dumnezeu este găsită în moartea lui Hristos. Acest lucru este evident pentru că Dumnezeu nu arată nicio răbdare faţă de îngerii căzuţi. I-a legat pentru pedeapsă imediat ce au păcătuit. Hristos nu a murit pentru ei. Dar El a murit pentru om. Chiar şi acei oameni pe care El nu i-a răscumpărat într-un mod mântuitor prin moartea Lui primesc anumite beneficii temporale prin ea; în mod special, ei se bucură de răbdarea lui Dumnezeu. În sensul acesta, se spune despre Hristos că i-a „cumpărat” pe cei pe care „osânda îi paşte de multă vreme, şi a căror pierzare nu dormitează” (2 Petru 2:1-3). El a cumpărat continuarea vieţii lor, şi amânarea execuţiei lor, pentru ca ofertele harului să le fie făcute şi lor. După cum harul nu a fost descoperit decât în Hristos, tot aşa nici răbdarea nu a fost descoperită decât în Hristos. Venirea lui Hristos a fost motivul răbdării lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Adunarea celor aleşi de El este motivul răbdării Lui de acum. Niciun alt atribut nu-L împiedică pe Dumnezeu să-Şi exercite răbdarea. Exactitatea ameninţării cu pedeapsa nu este încălcată doar pentru că El aşteaptă mult timp înainte de a împlini ameninţarea. În înştiinţarea celor patruzeci de zile pe care a dat-o prin Iona oamenilor din Ninive, mesajul implicit a fost că dacă va fi împlinită condiţia pocăinţei, oraşul va fi cruţat. Tot aşa, ameninţarea lui Adam cu moartea în cazul în care va mânca din fructul oprit nu a fost dusă la îndeplinire în ce priveşte moartea veşnică, pentru că s-a găsit o Cauţiune, a cărui moarte l-a onorat mai mult pe Dumnezeu decât însăşi moartea lui Adam.

Răbdarea lui Dumnezeu nu intră în dezacord cu dreptatea şi neprihănirea Lui. Nu găsim de vină niciodată unui judecător care amână un proces sau o sentinţă sau o execuţie dintr-un motiv bun. Nimeni dintre noi să nu creadă că Dumnezeu nu are motive întemeiate pentru răbdarea Lui! El nu doreşte ca cineva din poporul Lui să piară (2 Petru 3:9 – şi are o îndelungă răbdare faţă de noi,adică, faţă de aleşii lui Dumnezeu cărora le-a fost făcută făgăduinţa). Dumnezeu şi-a glorificat dreptatea asupra lui Hristos, şi acum răbdarea Lui este în armonie perfectă cu dreptatea Lui. Pe lângă aceasta, Dumnezeu este liber să aleagă timpul care-i convine Lui cel mai mult pentru pedepsirea celor ce fac răul. Vremurile şi soroacele sunt în stăpânirea Tatălui (Fapte 1:7). Dreptatea are înaintea întreaga veşnicie ca să se demonstreze pe ea însăşi, însă răbdarea are timpul ca singură oportunitate. În loc să fie încălcată, dreptatea este făcută mai vizibilă prin răbdarea lui Dumnezeu: orice obiecţie adusă împotriva dreptăţii va fi mai mult decât îndepărtată din pricina marii răbdări pe care Dumnezeu a arătat-o faţă de păcătoşi.