Subminarea crestinismului – Jacques Ellul

Întrebarea pe care vreau s-o schiţez în această carte este una din cele
care mă tulbură adânc, ea mi se pare insolubilă în stadiul actual al
cunoştinţelor mele şi îmbracă aspectul grav al unei ciudăţenii istorice.
Poate fi formulată cât se poate de simplu: cum se face că dezvoltarea
societăţii creştine şi a Bisericii a dat naştere unei societăţi, unei
civilizaţii, unei culturi, în totală opoziţie cu ceea ce citim în
Biblie, cu ceea ce constituie textul indiscutabil al Torei, al
profeţilor, al lui Iisus şi al lui Pavel în acelaşi timp? Am zis bine în
totală opoziţie. Căci contradicţia nu se manifestă doar într-un singur
punct, ci în toate punctele. Aşa încât, pe de o parte, creştinismul a
fost acuzat de o mulţime de greşeli, de crime şi de minciuni, străine de
spiritul textelor şi al inspiraţiei originare, iar, pe de altă parte,
Revelaţia a fost modelată progresiv, reinterpretată  în practica de zi
cu zi a creştinătăţii şi a Bisericii.  Criticii n-au vrut să ia în
considerare decât această practică, această realitate concretă,
refuzând  să se refere la adevărul scripturilor. Or nu este vorba doar
de o deviere de la acesta, ci de o contradicţie radicală, esenţială, de o
veritabilă subminare.

Aici nu avem de a face cu acelaşi raport
care există între scrierile lui Marx şi Rusia Gulagurilor sau între
Coran şi practicile fanatice ale Islamului. Nu este vorba de acelaşi
fenomen, căci în aceste două ultime cazuri, rădăcinile devierilor pot fi
descoperite în texte. Las de o parte cel de-al doilea caz care  ne-ar
duce prea departe şi mă limitez numai la primul. Întorcându-ne de la
Stalin la Lenin şi de la Lenin la Marx, vedem că există de fiecare dată
un raport indiscutabil între unul şi celălalt, înţelegem de unde a putut
porni  devierea şi că urmările ei au fost tragice, în totală
contradicţie cu ce a gândit, a vrut sau a sperat Marx. Există, cu toate
acestea, un punct de apropiere evident  între  între ceea ce s-a
întâmplat în marxism şi în creştinism: ambele au făcut din practică
piatra de încercare a adevărului şi a autenticităţii. Altfel  spus, ele
pot fi judecate doar prin prisma acestei practici şi nu după intenţii,
puritatea discursului sau adevărul originii şi al surselor.

Este
cunoscut modul în care apare la Marx raportul dintre teorie şi praxis,
dar acesta este, nu trebuie să uităm, un raport circular.  Ceea ce
implică în cele din urmă că o practică greşită va genera inevitabil o
teorie greşită, iar erorile practicii pot fi văzute nu doar în urmările
ei (judecate, de altfel – după ce? Marx ar fi respins fără îndoială
emoţia morală şi umanistă  în faţa monştrilor stalinişti, dar ar fi
remarcat cu siguranţă creşterea puterii statului, disoluţia luptei de
clasă, agravarea alienării, aşadar practica ar fi fost judec ată
pornindu-se de la teoria care a inspirat-o), ci şi în lumina noii teorii
căreia i-a dat naştere, iar faptul acesta este vizibil în expresia
teoretică de la finele stalinismului şi în dispariţia teoriei la
conducătorii URSS care  au revenit în cadrul conflictului dintre state
şi al propriului imperialism. Creştinismul este judecat de asemenea prin
raportare la practică. Suntem puşi în gardă tot timpul în legătură cu
acest subiect.

Întreaga revelaţie a Dumnezeului lui Abraham,
Isaac şi Iacob revine în permanenţă aici: omul care va pune în practică
poruncile lui  Dumnezeu va trăi (de exemplu Lv 18, 5 – Nh 9, 29 – Ez 20,
11). Vei pune în practică aceste comandamente…  Cel Veşnic îţi
porunceşte să pui în practică… (Dt 25, 16; 27, 10). Şi, reciproc, răul
şi moartea sunt legate de nepunerea în practică a poruncilor, de
practicarea obiceiurilor altor popoare, cu moravuri abominabile (Lv 18,
30), iar Ascultarea şi Practica sunt puse într-o opoziţie radicală: ei
ascultă, dar nu practică (Ez 33, 31). Or, această importanţă hotărâtoare
a practicii este reluată de Iisus aproape în aceiaşi termeni.
Credincioşii sunt aceia care ascultă şi practică (Lc 8, 21). Şi există o
parabolă pe acest subiect, de regulă foarte prost înţeleasă:  la
sfârşitul Predicii de pe Munte (Mt 7, 24-27) se află celebra parabolă a
omului care îşi zideşte casa pe stâncă  sau pe nisip; prima este solidă
şi rezistă furtunilor, cealaltă se prăbuşeşte. În general se spune că
stânca este Iisus-El-Însuşi. Dar nu ăsta e sensul parabolei!“

— Jacques Ellul