Restaurarea sensului. Hermeneutica si teologie – Dorin Stefanescu

Privirea interpretativă e în cel mai înalt grad drum al minţii
însoţitoare a cuvântului care o călăuzeşte şi o face să vadă. Un drum
comun al filosofiei şi al teologiei, care – ducând de la cuvânt la ceea
ce cuvântul nu mai e, dar îl face cu putinţă – presupune un exerciţiu
hermeneutic şi fenomenologic totodată. A căuta semnificaţiile ascunse şi
a le aduce la înţelegere înseamnă a pune interpretarea în situaţia
manifestării, în locul privilegiat al dezvăluirii, al de-plierii. Acolo
producerea de sens este în acelaşi timp restituire de sens, filiaţie
risipitoare dar şi restaurare recunoscătoare.
Dacă e adevărat că, în
plan simbolic, semnificaţiile se prezintă într-o multiplicitate sau
constelaţie a cărei complexă reţea invită la interpretări plurale
(rivale), la fel de adevărat e că dacă ne mutăm interesul înspre sensul
anagogic, acesta se manifestă drept unic în absoluitatea sa. Chiar dacă,
spre exemplu, Iisus vorbeşte pe mai multe voci, în sensul că
interpretarea surprinde un mănunchi de semnificaţii ce se oferă
comprehensiunii într-o structură nu rareori paradoxală, prin toate
aceste „voci” Iisus spune în esenţă unul şi acelaşi lucru. Nu putem
înţelege „altceva” decât cu riscul de a nu înţelege pur şi simplu.