Urmarirea lui Dumnezeu – A. W. Tozer

În aceste vremuri de întuneric general apare o rază
îmbucurătoare: în comunitatea creştinismului conservator se găsesc din ce în ce
mai mulţi oameni ale căror vieţi religioase sunt marcate de o foame crescândă
după Dumnezeu Însuşi. Ei tânjesc după realităţile spirituale şi nu pot fi
înşelaţi cu simple cuvinte, nici nu pot fi mulţumiţi cu „interpretări” corecte
ale adevărului. Sunt însetaţi după Dumnezeu şi nu vor fi satisfăcuţi până când
nu vor bea din plin din Izvorul de Apă vie.

Acesta este singurul vestitor al trezirii spirituale pe care l-am putut
identifica la orizontul religios. Poate că faptul acesta este norul de mărimea
palmei unui om spre care priveau câţiva sfinţi de ici-colo. Această sete poate
duce la învierea multor suflete şi la o redobândire a acelei uimiri radioase
care ar trebui să însoţească credinţa în Hristos, acea uimire care a dispărut
în totalitate din Biserica lui Dumnezeu din zilele noastre.

Însă foamea aceasta trebuie recunoscută de către liderii noştri religioşi.
Evanghelismul actual a zidit altarul (ca să schimbăm figura de stil) şi a
împărţit jertfa în bucăţi, dar acum pare satisfăcut să numere pietrele
altarului şi să reaşeze bucăţile fără să le pese de faptul că nu este nici urmă
de foc pe muntele Carmel. Dar să-I mulţumim lui Dumnezeu că mai sunt câţiva
cărora le pasă. Ei sunt aceia care, deşi iubesc altarul şi se desfată în jertfa
de pe el, totuşi nu se pot împăca cu absenţa continuă a focului. Ei Îl doresc
pe Dumnezeu mai presus de orice altceva. Sunt nerăbdători să guste ei înşişi
„dulceaţa pătrunzătoare” a dragostei lui Hristos despre care au scris toţi
prorocii sfinţi şi pe care L-au cântat toţi psalmiştii.

Astăzi nu ducem lipsă de învăţători biblici care să prezinte corect principiile
doctrinei lui Hristos, dar prea mulţi dintre aceştia par satisfăcuţi să dea
învăţături despre bazele credinţei an după an, fiind ciudat de inconştienţi de
faptul că în slujba lor nu este nici o Prezenţă vădită, şi că în vieţile lor nu
este nimic neobişnuit. Ei slujesc în mod constant unor credincioşi care simt în
piepturile lor un dor aprins pe care învăţătura primită pur şi simplu nu îl
astâmpără.

Nădăjduiesc că vorbesc cu dragoste, dar sărăcia amvoanelor noastre este reală.
Observaţia teribilă a lui Milton se aplică şi astăzi la fel de bine ca în
zilelor lui: „Oile flămânde privesc în sus şi nu sunt hrănite”. Este un lucru
solemn, şi o mare ruşine în Împărăţie, să vezi copiii lui Dumnezeu flămânzind în
timp ce stau la masa Tatălui. Adevărul cuvintelor lui Wesley ne este confirmat:

„Ortodoxia sau credinţa corectă este, în cel mai bun caz, o parte foarte mică a
religiei. Deşi atitudinile corecte nu pot exista fără convingeri corecte,
totuşi, convingerile corecte pot exista fără atitudini corecte. Este posibil ca
cineva să aibă o opinie corectă despre Dumnezeu fără să aibă dragoste sau măcar
o atitudine corectă faţă de El. Satan este o dovadă a acestui lucru.”

Graţie minunatelor noastre societăţi biblice şi altor agenţii eficiente pentru
răspândirea Cuvântului, există astăzi, probabil mai mult ca niciodată în
istoria Bisericii, milioane de oameni care au „convingeri corecte”. Cu toate
acestea, mă întreb dacă a fost vreodată un timp când adevărata închinare
duhovnicească să fie într un declin mai mare. O mare parte a Bisericii a uitat
cu desăvârşire arta închinării şi, în locul ei, a adoptat acel lucru ciudat şi
străin numit „program”. Cuvântul acesta a fost împrumutat din teatru şi
atribuit cu o regretabilă înţelepciune serviciului divin public ce trece acum
drept închinare.

Expunerea biblică sănătoasă este o necesitate imperativă în Biserica
Dumnezeului celui viu. Fără ea, nici o biserică nu poate fi o biserică
nou-testamentară, în sensul strict al termenului. Însă expunerea poate fi
făcută într-un aşa fel încât să lase ascultătorii lipsiţi de orice fel de hrană
spirituală adevărată. Pentru că sufletul nu poate fi hrănit cu simple cuvinte,
ci cu Dumnezeu Însuşi, şi dacă, şi până când ascultătorii nu-L descoperă pe
Dumnezeu în experienţă personală, ei nu au făcut altceva decât să audă
adevărul. Biblia nu este un scop în sine, ci un mijloc prin care oamenii pot fi
aduşi la o cunoaştere intimă şi satisfăcătoare a lui Dumnezeu, astfel încât să
poată intra în relaţie cu El, să se poată desfăta în Prezenţa Lui, să poată
gusta şi cunoaşte dulceaţa tainică a lui Dumnezeu Însuşi în străfundul inimilor
lor.

Cartea aceasta este o încercare modestă de a ajuta copiii flămânzi ai lui
Dumnezeu, să-L găsească. Nimic din ea nu este nou decât în sensul că toate
acestea sunt descoperirea făcută de inima mea, a celor mai încântătoare şi mai
minunate realităţi spirituale. Alţi oameni înaintea mea au mers mult mai
departe în aceste mistere sfinte, dar, dacă focul meu nu este mare, el este
totuşi real, şi poate că unii îşi vor putea aprinde candela de la flacăra
lui. (A.W. Tozer)