Revelație și transformare. O interpretare a Evangheliei după Ioan. Vol. 2 – Dan Tomuleț

Descoperim în Evanghelia după Ioan că marea lucrare a
divinităţii, destinată lumii, este darul vieţii. Dumnezeu are viaţa în
sine însuşi şi în el se găseşte originea ultimă a faptului de a fi şi de
a avea parte de experienţă. Conceptul creştin de viaţă nu este însă
întreg, decât dacă adăugăm şi noţiunea de lumină a vieţii. Pentru
revelaţia creştină, a exista şi a avea parte de experienţă nu epuizează
sensul conceptului de viaţă. Abia progresul existenţei şi al experienţei
în direcţia descoperirii slavei divine, adică, a fru­museţii, puterii
şi înţelepciunii lui Dumnezeu, completează această noţiune şi îi conferă
adevăratul ei înţeles. Stagnarea, sub acest raport, este mai degrabă o
formă a morţii, ceea ce înseamnă că viaţa, în sens creştin, este strâns
legată de lumi­na vieţii, de înţelegerea sensului şi a semnificaţiei
existenţei. În consecinţă, darul vieţii este puterea lui Dumnezeu de a
ridica din moarte, prin suflarea gurii lui, nişte fantome ale nefiinţei,
care nu vin totuşi din nimic ca dintr-o sursă a lor, ci se ivesc din
Dumnezeu pe fundalul mărginirii, adică, în spaţiul limitării.